Lumea este un loc nesigur, iar ființele umane sunt fragile – această scenă conflictuală primară este temelia și contextul întregii noastre dezvoltări psihice, cât și sursa anxietății bazale care ne domină întreaga experiență de viață. Anxietatea nu numai că face posibilă dezvoltarea psihică, dar o face necesară, pentru a putea stăpâni într-un mod satisfăcător amenințarea inerentă a faptului de a fi viu și de a trebui să ne satisfacem în mod constant nevoile care apasă din interior și la care exteriorul nu cedează cu atâta avânt precum am vrea. Faptul că acest conflict este unul creativ și developmental, în loc să fie unul care să ne blocheze, înnebunească sau omoare, se datorează unui singur lucru – că ne este introdus incremental, puțin câte puțin, cu blândețe, astfel încât să avem timp să ne dezvoltăm abilitățile și maturitatea psihică necesare pentru a îl gestiona. Bebelușul trece printr-o perioadă cu mult mai îndelungată de dependență decât orice poate fi întâlnit în regnul animal, o perioadă adecvată pentru a putea să-și clădească mecanismele defensive care să-i asigure supraviețuirea.

Deja de la naștere avem și prima experiență a frustrării, când toți stimulii mai înainte inexistenți încep să ne invadeze experiența și să o transforme, împotriva voinței sau a nevoilor noastre.

Venim pe lume întâi prin experiența protecției totale și a beatitudinii împlinirii automate a tuturor nevoilor care este viața în uter – unde mâncarea vine fără să o ceri, aerul nu trebuie inspirat, gravitația nu e apăsătoare și unde nu apare nimic amenințător din afară. Deja de la naștere avem și prima experiență a frustrării, când toți stimulii mai înainte inexistenți (lumina, durerea, frigul, aerul, gravitația) încep să ne invadeze experiența și să o transforme, împotriva voinței sau a nevoilor noastre. Îmbrățișarea mamei e o mare consolare și, în felul acesta, funcția protectivă a uterului începe să se prelungească în preajma ei, în prezența ei, în căldura și mirosul ei. Începe o serie de „dezamăgiri treptate”, cum le numea D. W. Winnicott, o treptată adaptare la realitate și trecere de la dependență la independență prin succesive pierderi ale îngrijirii și protecției materne, ale acelui „paradis pierdut”.

Oricine a văzut bebeluși sau copii mici a observat că pot deveni foarte ușor anxioși și frustrați, din neputința de a gestiona pericolul și de a-și împlini nevoile, și că singurul lucru care îi calmează este prezența mamei. Dacă dezamăgirile treptate (deci depărtarea ei incrementală) sunt suficient de mici încât să fie integrate cu succes de eul copilului și dacă nu se întâmplă nimic care să blocheze acest proces de dezvoltare, el va putea introiecta din ce în ce mai mult funcția maternă și astfel se va putea îndepărta din ce în ce mai mult de ea fără să fie copleșit de anxietate. Întâi se va putea juca doar când mama este în cameră, apoi se va putea juca liniștit și când ea iese din cameră, știind că se va întoarce, apoi se va putea duce la grădiniță și, în final, va putea pleca oriunde în lume fără să fie copleșit de anxietate, purtând aceeași siguranță care odată venea din exterior înlăuntrul său. E un proces îndelungat, o achiziție atât de dificilă în toată vulnerabilitatea ei încât este de mirare că se întâmplă vreodată.

Soluția psihică naturală la anxietate este apărarea, clădirea unei armuri mai rezistente sau a unui plan mai strategic de gestionare a diverselor cerințe, ceea ce este același lucru.

La toate cotiturile și întortocherile acestui drum, ceea ce face posibilă dezvoltarea și adaptarea copilului este achiziția unor din ce în ce mai sofisticate mecanisme psihice de apărare. Eul copilului (și al fiecăruia dintre noi) este ca un soldat în prima linie a frontului. Se trage în el din mai multe direcții opuse în același timp – una este tabăra pulsiunilor, a nevoilor și dorințelor, care pun mereu presiune să fie împlinite cumva; alta este tabăra realității, cu imperativele ei ce duc la frustrarea inevitabilă a dorințelor și la efortul și răbdarea necesare pentru a le gratifica; iar alta este tabăra vocilor parentale internalizate, cu interdicțiile și prescripțiile lor. Conflictul între toate aceste presiuni este ceea ce numim anxietate. Și soluția psihică naturală la anxietate este apărarea, clădirea unei armuri mai rezistente sau a unui plan mai strategic de gestionare a diverselor cerințe, ceea ce este același lucru.

Întrebarea pertinentă pentru toate emoțiile intolerabile nu e „cum am putea să le facem să dispară?”, ci cum putem să creștem atât de mult în jurul lor încât să avem capacitatea de a tolera lucruri din ce în ce mai dificile? Întocmai ca și copilul, care se adaptează la niveluri din ce în ce mai crescute de fricțiune, acasă, la școală, pe urmă la liceu și facultate. Fără această adaptare nu am fi putut supraviețui și asta se aplică tuturor celorlalte perioade din viața noastră, fiecare cu provocările ei specifice de creștere. Fiindcă maturizarea psihică nu se oprește la vârsta majoratului legal, nici la cea a maturității biologice, ci continuă până la sfârșitul vieții.

Dacă porți armura de pe câmpul de luptă acasă pentru că simți în continuare o amenințare iminentă, asta inevitabil îți va crea unele probleme.

Mecanismele de apărare ne asigură supraviețuirea (și sănătatea), dar în același timp pot deveni dezadaptative, problematice, când nu mai sunt ancorate într-o percepție adecvată a realității prezente. Apărările noastre predilecte creează un soi de „armură caracterială”, cum o numea Wilhelm Reich, care poate să fie atât de inadecvată încât să schilodească capacitatea noastră de a relaționa cu lumea înconjurătoare. Dacă porți armura de pe câmpul de luptă acasă pentru că simți în continuare o amenințare iminentă, asta inevitabil îți va crea unele probleme. S-ar putea să devină inconfortabil să mănânci, să dormi, să te plimbi prin oraș. Defensivitatea excesivă, cu alte cuvinte, ne împiedică să avem relații semnificative, să iubim și să fim iubiți, să avem satisfacții și împliniri profesionale, să ne exprimăm creativ etc. În același timp, însă, dacă ieșim la război purtând flanela de la mama, pentru că mama ne iubește și pe câmpul de luptă, avem o problemă și mai mare: s-ar putea să nu supraviețuim experienței. Eul atât de fragil și lipsit de apărări încât nu poate face față frustrărilor inerente ale vieții este, de multe ori, într-o situație și mai tragică decât cel care este mereu în război cu lumea.

Deseori defensele noastre sunt o reminiscență tardivă a unei alte perioade a vieții, care continuă să ne domine și blocheze experiența actuală într-un mod nefericit. Terapia psihanalitică își propune, printre altele, să facă conștiente mecanismele noastre de apărare pentru a ne putea elibera de sub tirania compulsiei lor, înlocuind defensele dezadaptative sau primitive cu unele mai bine ancorate în realitate și mai mature, demontând apărările excesive și, respectiv, clădind unele suficiente pentru eul mult prea vulnerabil. Ea este, în esență, o relație suportivă care, în asemănarea ei cu relația primară, continuă dezvoltarea psihoemoțională de acolo de unde a fost blocată sau de unde a lipsit, pentru a contribui la maturizarea și înflorirea autentică a sinelui celuilalt.

Într-un articol ulterior voi încerca să descriu principalele mecanisme de apărare și tulburările specifice funcționării excesive sau dezadaptative a fiecăruia dintre ele.