Când apelăm la serviciile unui psihoterapeut?

De-a lungul vieţii trecem prin situaţii conflictuale, pierdem persoane dragi, trăim frici sau angoase, ne luptăm să fim văzuţi, apreciaţi şi validaţi. Câteodată nu avem nevoie decât să ne simţim înţeleşi şi acceptaţi aşa cum suntem. Dar, primul pas este să ne înţelegem pe noi înşine. Să ne înţelegem trăirile, reacţiile în raport cu ceilalţi. La o scurtă analiză a ceea ce suntem, putem observa tipare comportamentale de relaţionare, reacţii neadecvate în special în situaţii de stres şi neliniştea care, nu de puţine ori, ne cuprinde fie în raport cu viaţa personală, fie cu cea profesională. Dacă evităm conflictul şi ne reprimăm trăirile pe care le considerăm a fi negative, nu înseamnă că ele dispar. În acel moment noi pornim un adevărat razboi interior.

Terapia ne poate ajuta să ne găsim liniştea interioară, ne dă puterea să ne oprim atunci când primul impuls ne spune să gonim, ne determină să privim în interiorul nostru şi să ne întrebăm: “ce se întâmplă cu mine?”.

Atunci când luăm decizia de a merge la psihoterapeut ne raportăm la acel moment în care nu mai găsim sensul în ceea ce ne înconjoară şi începem să căutăm în interiorul nostru. Câteodată găsim singuri răspunsuri, dar nu întotdeauna sunt cele aducătoare de sens şi linişte interioară. Este momentul în care conştientizăm că avem nevoie de cineva care să ne ghideze, care să ne ajute să găsim raspunsuri nedescoperite până atunci.

Faptul că alegem să mergem în terapie înseamnă doar că am ajuns într-un punct în care nu ne mai putem gestiona singuri trăirile care au devenit mult prea intense, gândurile care ne sabotează existenţa sau comportamentele care îi îndepărtează pe cei dragi. Practic, un psihoterapeut ne ajută în procesul de autocunoaştere, ne însoţeşte şi ne susţine în acestă călătorie transformatoare pe care trebuie doar să avem curajul să o parcurgem: cu răbdare şi încredere, pentru că restul vine din noi.

Primul pas în demersul terapeutic îl reprezintă conștientizarea, acel “aha” care vine spontan și ne mai aduce puțină claritate în viață. Este acel răspuns căutat, dar care nu s-a lăsat găsit până în acel moment.

Al doilea pas îl reprezintă procesul de integrare a conținuturilor care au ieșit la lumină. Integrarea presupune trăirea/retrăirea experienței conștientizate. Acesta este pasul prin intermediul căruia sunt aduse la suprafață și emoțiile care au însoțit expereințele vieții noastre.

Ca prim exemplu pentru o mai bună înțelegere a celor doi pași, voi prezenta o situație fictivă (din motive de confidențialitate) asemănătoare cu alte situații întâlnite în expereința mea de terapeut. Domnul X vine la una dintre ședințe și povestește cum, mergând pe stradă, fără să se gândească la ceva anume, a simțit dintr-o dată o gheară în gât, palpitații, pulsul crescând  și că nu mai putea respira. Frica de moarte aproape îl paralizase. Domnul X a trăit în acele momente un atac de panică. Vorbind despre acel incident mi-a spus, fără să realizeze inițial, că în zonă era un puternic miros de clor. Întrebarea a fost “Când ați mai simțit acest miros de clor?”. Atunci a apărut conștientizarea: cu mult timp în urmă suferise un grav accident și când se afla la terapie intensivă, cineva a vărsat din greșeală un bidon cu clor. A urmat pasul doi: integrarea, retrăirea acelei experiențe atât de grele prin reamintirea acelui episod din trecut. Mirosul de clor i-a reamintit de acea traumă. Mai simplu spus: a asociat mirosul de clor cu frica de moarte pe care o trăia atunci când se afla la terapie intensivă. Pentru  acest pas este nevoie de mai multe ședințe de terapie. Retrăirea acestei experiențe se va face în timp, cu răbdare și doar atunci când persoana este pregătită (Eul este suficient de stabil și puternic).

Un alt exemplu, mai general, e următorul: mergem pe stradă și simțim mirosul unui parfum cunoscut. Ne amintim cine îl folosea, dar în funcție de ce amintiri avem cu acea persoană, putem trăi emoții pozitive sau negative. Dacă emoția pe care o trăim este puternică, este important să nu o ignorăm. Ea nu își va pierde din intensitate în timp, deși așa poate părea. Emoțiile reprimate se adună și pot țâșni la suprafață la cel mai mic stimul din exterior generând haos în viețile noastre.

Orice experiență trăită de-a lungul vieții are  un conținut încărcat de emoție. Retrăirea acelei emoții e vindecătoare, nu doar constientizarea la nivel cognitiv.

“O psihologie care satisface doar intelectul singur, nu este niciodată practică, deoarece intelectul nu poate inţelege nicicând totalitatea sufletului. “ (C.G. Jung, CW 7, Două scrieri despre psihologia analitică)

Da, după cum ați văzut, atacurile de panică reprezintă un motiv de intrare în terapie, la fel ca depresia, anxietatea, căutarea propriei identități – cine sunt eu?, dependența de orice fel: alcool, substanțe, alimente, muncă, jocuri, problemele de realționare, etc. Sunt doar câteva exemple. Aceste motive vin însoțite de cele mai multe ori de întrebarea “de ce?” (care e cauza?): De ce mă simt singur deși sunt înconjurat/ă de persoane care mă iubesc? De ce trăiesc un puternic sentiment de vină? De ce mi-e teamă de viitor? De ce nu pot scăpa de frici? De ce nu pot renunța la dependența mea? De ce nu mă simt bine cu mine și caut mereu validare din exterior? De ce nu pot fi fericit? Și multe alte întrebări ale căror răspunsuri ne vor ajuta să ne cunoaștem mai bine.

Despre toate acestea și nu numai, voi scrie pe larg in urmatoarele articole. Pe curând!